Drumetie in Ceahlau- ziua a 2-a (2)

Dupa ce am trecut de Schitul Ceahlau si Piatra Lacrimata, am mers pe un platou plin de merisor, un arbust asemanator afinului, numai ca fructele sunt rosii si dulci acrisoare.

Merisor

Misteriosul varf Toaca in toata maretia sa.

Duraul vazut de sus, de pe platoul dintre Toaca si Cabana Dochia.
Dupa o pauza binevenita ne-am continuat drumul catre Cascada Duruitoarea. Pentru aceasta coborire, ce parea la un moment dat ca nu se mai termina, trebuie sa ai genunchi care sa tina cu tine si sa fii foarte atent pe unde calci. Iata si cascada Duruitoarea: 25m cadere de apa in doua trepte. Cascada Duruitoarea este formata pe Paraul Rupturii care izvoraste din golul alpin si se varsa in Valea Schitului si apoi in Lacul Bicaz. Dupa o binemeritata pauza am plecat prin poiana Viezuri catre Durau.
In foto de mai jos Stinca Panaghiei si varful Toaca, vedere din Durau.
La sfarsitul excursiei am trecut si pe la Manastirea Durau si pentru ai multumi lui Dumnezeu ca ne-a pazit pasii si ne-a ferit de accidente si de vreme rea. Biserica este picatata de Nicolaie Tonitza intr-o tehnica picturala speciala-pictura cu ceara.

Imagini de la intrarea in biserica manastirii si altarul bisericii.

Actuala biserică de la Durău s-a ridicat în locul unui vechi schit de maici, existent aici încă de la începutul veacului al XVII-lea. După aproape două secole maicile s-au risipit şi în locul lor au sosit călugări de la Schitul Hangu. Un Pomelnic de la Durău menţionează la 1822 că schitul de la poalele Ceahlaului se afla sub ascultarea "mănăstirii cea de piatră din vale". De altfel, când în 1830 egumenia Schitului Hangu este arendată protosinghelului Gavril pe timp de 10 ani, una dintre clauzele contractuale prevedea şi construirea unei noi biserici la Durău. Decăderea Schitului Hangu a dus la lichidarea raporturilor de subordonare pe care era nevoită să le întreţină aşezarea monahală de la Durău.
În 1830, pe cheltuiala unor negustori înstăriţi din târgul Piatra, a început construcţia bisericii actuale, care se încheie în 1835, după cum ne informează inscripţia din pridvor:
"Biserica Buna Vestire a Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, zidită în zilele preaînălţatului Domn Mihail Grigore Sturdza Voievod, cu bagoslovirea Preasfinţitului Mitropolit Veniamin, cu ajutorul domnilor ce i-au năstăvit Duhul Sfânt, prin osârdia cuvioşiei sale părintelui Ghervasie şi a neguţătorilor dumnealor fraţi Gheorghe şi Ioan Prosie şi Vasile Iliovici - 1835".
În cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi la începutul veacului următor s-au construit în jurul bisericii mai multe case călugăreşti, marea majoritate a acestora fiind demolate, după 1970, cu prilejul construirii Staţiunii climaterice Durău. Ca şi Palatul Cnejilor, Durăul a constituit un preferat loc de întâlnire şi de popas pentru numeroase personalităţi ale vieţii politice, literare şi cultural-artistice. Mitropolitul Veniamin Costache, a cărui reşedinţă se mai păstrează şi astăzi, Emil Gârleanu, N. Gane, Alexandru Vlahuţă zăboveau îndelung pe prispele caselor mănăstireşti sau pe potecile Ceahlăului. Barbu Delavrancea, Caragiale, Aurel Băeşu, Mihail Sadoveanu erau oaspeţi obişnuiţi ai Durăului, iar Gheorghe Panu - cunoscut om politic, jurist şi gazetar - şi-a petrecut aici timp de 20 de ani toate vacanţele, uzând de toată influenţa sa pentru înfrumuseţarea şi dezvoltarea mănăstirii.

În ultimii ani, Durăul a redevenit mănăstire de maici şi a fost amenajat ca Centru cultural-pastoral al Patriarhiei Române, ocupând un loc cu totul deosebit în reţeaua aşezămintelor monahale din ţara noastră (Centrul Cultural-Pastoral "Sf. Daniil Sihastru" a fost dat în folosinţă în anul 1995).

Valoarea deosebită a monumentului de la Durău rezultă însă din calităţile deosebite ale picturii pe care Nicolae Tonitza şi elevii săi au executat-o în anii 1935-1937, după cum ne informează şi inscripţia aflată deasupra uşii în pronaos:
"Sub Mitropolitul Nicodim, prin strădania dr. Paul Gotcu, s-a făcut pictura de către studenţii şi diplomaţii Academiei de arte frumoase din Iaşi sub călăuza dascălului lor, zugravul N. Tonitza - încheiat la 14 septembrie 1937".
Folosind tehnica encausticii şi încălcând cu bună ştiinţă vechile canoane iconografice, N. Tonitza a concentrat întreaga desfăşurare picturală în câteva scene mari, în care a introdus, cu un deosebit curaj, personaje şi elemente laice preluate din peisajul, din portul şi din tipologia umană locală. În locul portretelor tradiţionale, transfigurate de irealul transcedentalităţii, Tonitza pune oameni de la poalele Ceahlăului, plini de viaţă şi demnitate, conştienţi de atotputernicia lui Dumnezeu dar şi de trăinicia credinţei lor.

* * *

La sfarsitul excursiei depanam impresii si savuram placinta dnei Levitchi.

Pe curind.

Drumetie in Ceahlau -ziua a 2-a

Duminica dimineata afara ploua marunt. Dupa ce ploaia a stat ceata a acoperit Ceahlaul. Totusi am plecat cu masinile din Izvorul Muntelui catre Durau. Drumul este practicabil desi sunt portiuni cu gropi. Am parcat linga un hotel, ce parea parasit, in zona Manastirii Durau. Traseul pe care urma sa-l facem era: Durau-Cabana Fantanele-Caciula Dorobantului- Stanca Panaghia-Varful Toaca-Izvorul Rece-Schitul Ceahlau-Cascada Duruitoarea -Poiana Viezuri-Durau. La o simpla citire nu spune multe si pare usor. Dar surprizele aveau sa vina una dupa alta, si placute si mai putin placute. Drumul pina la Cabana Fantanele a fost "ucigas", cel putin pentru tata si dl. Levitchi. Au mancat glucoza la greu si jurau la fiecare popas ca mai departe de cabana nu merg. Ceea ce nu s-a intimplat. Au mers pina la capat.

Intram in traseu.

Cabana Fantanele

Popas la punctul "La morminte" unde este o cruce metalica avand o placa de marmura (se vede in fotografia de mai jos) ridicata in memoria ostasilor romani ce s-au jertfit pentru patrie in cel de-al doilea razboi mondial in locul "Curmatura".

Caciula Dorobantului Popas pe o stinca linga Caciula Dorobantului.Popas printre jnepeni

Stanca Panaghiei in ceata.

Legenda Panaghiei

Cea mai frumoasă poveste despre Panaghia ne-o dăruieşte C. Hogaş, probabil auzită de către acesta prin peregrinările sale prin munţii Neamţului.

Panaghia se pare că n-a fost totdeauna o stâncă de piatră rece, fără inimă şi suflet. Panaghia era o fată frumoasă. Se zice că ursitoarele, când au dăruit-o la naştere, una a luat întuneric din întunericul cel mai nepătruns al unei nopţi fără de lună, adânc din adâncul mărilor fără de fund, foc şi lumină din lumina şi focul luceferilor celor mai strălucitori, duioşie şi blândeţă din ochii îngerilor ce stau la dreapta lui Dumnezeu şi le-a pus toate în privirile ei; alta a rupt crinilor frăgezimea şi albeaţa, iar trandafirilor rumeneala lor şi le-a pus pe faţa ei; a treia a tors din caierul de neguri fire subţiri de umbră neprihănită şi i-a pus pe cap ca podoabă de păr negru şi bogat; iar Dumnezeu a rupt din inima şi sufletul său părticica cea mai aleasă şi i-a dat-o Panaghiei suflet şi inimă.
Şi, pentru ca să nu fie pângărită de priviri muritoare, au dus-o ursitoarele pe înălţimile cele mai de sus ale Ceahlăului, dincolo de împărăţia norilor şi au aşezat-o în peştera pustnicului Ghedeon; şi albinele din Sihăstrii au hrănit-o cu mierea lor, iar nopţile senine au scăldat-o în rouă de flori mirositoare. Şi Panaghia a crescut mare şi s-a făcut fată frumoasă, dar frumoasă cum numai poveştile îşi pot închipui. Şi din înălţimile cele mai de pe urmă ale cerului, Soarele a văzut-o şi, de pe culmile cele mai de sus ale pământului, Panaghia a văzut pe Soare. Şi amândoi s-au îndrăgostit: şi ceasuri întregi se oprea soarele din calea lui în răscrucile cerurilor ca s-o privească, înfăşurând-o în razele sale. Şi până într-atâta s-a mărit ziua şi noaptea aşa de tare s-a micşorat, că, mai pe ce să-şi dea amurgul mâna cu zorile (...). Şi s-a tânguit noaptea lui Dumnezeu şi Dumnezeu s-a mâniat şi a pedepsit pe Soare să nu mai răsară de acum înainte decât îmbrobodit de neguri, spre a nu mai ispiti cu farmecul tinereţii sale sufletele slabe ale muritorilor şi nici să mai zădărnicească, după voia patimilor lui, cereştile şi neclintitele întocmiri de veacuri ale mâinilor sale.
Şi s-a împlinit porunca lui Dumnezeu, iar Panaghia n-a mai văzut, de aici înainte, pe Soare în puterea tinereţii şi în floarea cereştii lui frumuseţi. Jalea şi aleanul a cuprins sufletul şi inima ei şi, zile întregi şi nopţi întregi, fără de somn, lacrimile nu i se mai uscau de pe obraji. Şi de la o vreme i s-a făcut lui Dumnezeu milă de ea şi a trimis poruncă răsăritului şi apusului să mâne în grabă pe cele mai uşoare şi mai dulci dintre vânturile lor spre culmile înalte ale Ceahlăului şi spre codrii ce umplu, ca o negură, prăpăstiile lui adânci. Şi deodată glasuri dumnezeieşti se urcară din văi până la Panaghia şi-i îmbătară auzul, îi atinseră faţa şi-i uscară lacrimile (...). Erau şoaptele vântului cu frunzele, erau adierile răsăritului şi ale apusului, ce veneau încărcate de miesmele depărtate ale câmpiilor înflorite...
Dumnezeu îi împlini voia (...) iar când dădu să coboare înapoi spre peştera pustnicului Ghedeon, simţi că picioarele ei prinseră rădăcină în pământ şi nu se mai putu urni. Dădu să plece, trupul îi era rece şi împietrit. Voi să ridice mâinile, dar mâinile ei rămaseră lipite de trup, cuprinse şi ele de recea lui încremenire de stâncă. Şi încercă să strige (...) încercarea ei rămase zadarnică. Iar când voi să îndrepte iarăşi ochii spre ceruri, pleoapele îi căzură grele peste luminile lor şi un întuneric nemărginit o cuprinse (...). Panaghia se prefăcuse în stâncă de piatră. Se zice, însă, că inima ei nu s-a împietrit, că şi acum se îmbată, totuşi, de razele soarelui, de strălucirea florilor, de lunecarea norilor pe aripile lor albe, de vânturile dulci şi mângâioase ale răsăritului şi apusului.

Statia meteorologica Toaca.

Streaptease la 4 grade.

Varful Toaca si Schitul Ceahlau.


Schitul Ceahlau si Izvorul Rece (are o apa de iti ingheata dintii).
imagine din interiorul bisericii schitului.

Piatra lacrimata.

Legenda varfului Toaca

Se spune că pe muntele Ceahlău ar fi trăit cândva un neam de uriaşi, popor de oameni grozav de înalţi şi de tari. Şi-au adus cu dânşii nişte vite, un soi de bouri, cu coarne scurte, şi-i păşunau toată vara pe plaiurile muntelui, până da omătul. Atunci coborau oamenii cu vitele lor, către apus şi miază-zi, spre Valea Jitanului, care de atunci şi până acum aşa îi spune.
Dar într-o iarnă, a dat în ei o molimă de s-au prăpădit bătrâni şi tineri şi bouri. Ar mai fi scăpat doi, o fată şi un băiat. Aceştia, luând puţinii bouri ce erau feriţi de crunta boală, s-au urcat sus în plaiul muntelui. Şi numai ce le-a trecut prin gând celor doi tineri: să ridice acolo sus fiecare câte un turn, doar i-o vedea şi oamenii dinspre soare răsare. Şi aşa au tot cărat lespezi şi stânci; băiatul a ridicat un turn mai mare şi mai lat, iar fata unul mai mic, după puterile ei. Oamenii din văi priveau miraţi cum se ridică zi de zi aceste piscuri prea măreţe. Numai că în ziua în care îşi schimbă codrul faţa verde, ziua de Probajini, numai ce trăsni în pereţii muntelui, nori de zloată şi de gheaţă s-au prăbuşit curmând orice viaţă pe tot cuprinsul muntelui. Şi peste ceasuri, când mândrul soare şi vânturile limpeziră hăul, cu-n stânjen se săltase Ceahlăul...

După ce s-au scurs puhoaiele, oamenii din vale nemaivăzând pe cei doi tineri uriaşi şi nici o mişcare în munte, s-au urcat pe culme şi i-au căutat. Într-un târziu au dat de ei turtiţi sub greutatea gheţii. Le-au zidit mormânt de piatră, acolo unde-i aflară. În anul celălalt au venit iar oamenii, tot de Probajini, şi au adus o toacă pe care au înţepenit-o acolo sus, pe vârful cel mai înalt. Şi de atunci, în fiecare an, de ziua aceea, poporul de prin văi şi lunci, bărbaţi, femei şi copii, fac o slujbă în sobor, cinstind mormântul acelor uriaşi.
Şi iaca aşa, de atunci, turnului mai mare îi zice Toaca, iar celuilalt îi spune Panaghia. De sub Toaca, printre turnuri în jos, acolo unde lumina-i fără spor, îi jgheabul ista fioros de-i spunem noi Jgheabul Urieşilor...

(Prin vara anului 1927, moş Grigore Răduţu spunea învăţătorului Gheorghe Baltă aceasta poveste, pe care noi am preluat-o de pe http://www.ceahlau.neamt.ro/)

Continuarea excursiei in curind in urmatorul post.

Ceahlau (3)

Drumul de la Cabana Dochia catre Izvorul Muntelui prin Poiana maicilor a fost destul de anevoios dar peisajul a compensat tot efortul depus la coborire. Si apoi ne-am gindit ca daca ar fi trebuit sa urcam catre cabana pe acest drum de intoarcere ne-ar fi fost foarte greu, si inca odata am apreciat iscusinta dlui profesor Puscarciuc in alegerea traseelor montane.

In fotografia de mai jos, cu cabana Dochia in prim-plan, vedeti in stinga sus varful Toaca pe care aveam sa-l abordam a doua zi, adica duminica, desi multi din noi eram deja convinsi ca nu ne vom mai misca de la pensiunea unde ne cazasem.

In centrul imaginii de mai jos in plan indepartat se vede lacul Izvorul Muntelui sau Bicaz cum este mai cunoscut.

Iata si stincile Butu si Ana a caror legenda o pueti citi mai jos.

Legenda Turnului lui Butu şi Ana este o poveste de dragoste. Se spune că pe vremea voievodului Alexandru cel Bun, trăia un tânăr pe cât de viteaz pe atât de chipeş şi pe care îl chema Butu. Fata domnitorului, Ana, ispitită de frumuseţea şi vrednicia lui Butu, se îndrăgosti de acesta şi amândoi îşi jurară credinţă veşnică. Dar, pe când se pregăteau de nuntă, numai iată că vrăjmaşii năvăliră în ţară şi Butu trebui să plece la război. Soarta a fost potrivnică celor doi, căci Butu pieri în luptă. Deznădăjduită că tatăl ei hotărâse să o mărite cu un boier de ţară, Ana se duse şi ceru ajutorul unei vrăjitoare. Aceasta îi promite Anei că va face vrăji şi îl va aduce înapoi pe iubitul său, dar în chip de strigoi. Chemat de farmecele vrăjitoarei, Butu apăru pe un cal alb într-o noapte urâtă şi întunecată, o luă cu dânsul pe Ana şi dispărură amândoi în mijlocul fulgerelor, zburând către muntele Ceahlău. Plutind încă deasupra muntelui la venirea zorilor, aceştia sunt prinşi de cântatul cocoşilor. O detunătură înspăimântătoare sparge văzduhul prăvălindu-se asupra fugarilor, care se prăbuşesc prefăcându-se în cele două stânci îngemănate. Astfel le-a rămas numele de atunci: Turnul lui Butu.

In imaginea urmatoare vedeti un martor de eroziune, Coloana Dorica-in stinga stincii centrale ce face parte din Ocolasul Mare.

Drumul catre Poiana Maicilor continua pe platoul Ocolasului Mic. In dreapta se vede coloana Dorica. Asa cum spuneam coborisul a fost destul de dificil.

Claile lui Miron sunt doua stinci asemanatoare unor capite de fan ce se inalta semet catre cer. Legenda spune ca, un cioban bătrân, cu mulţi ani în urmă, venit de pe la Secu sau Izvorul Alb, obişnuia să-şi pască oile prin acele locuri pline de verdeaţă, poposind deseori lângă aceaste stânci, mai cu seamă în nopţile cu lună.
Pe ciobanul Miron, căci aşa îi fusese lăsat numele, Dumnezeu îl dăruise cu harul cântului şi se povesteşte că doinea din fluierul său ca nimeni altul. Şi atât de minunate erau doinele lui, încât toate vietăţile pădurii, vântul, izvoarele, stâncile, dealurile şi poienile îl ascultau ca vrăjite. Şi atât de dragi îi fură toate acestea ciobanului Miron şi atât de drag le rămase şi el tuturor, încât se crede că a rămas să moară acolo, lângă stânca cea mai ascuţită. Astăzi, cele două stânci cunoscute sub denumirea de "Clăile lui Miron" reprezintă un punct de atracţie pentru turiştii care urcă pe Ceahlău prin Poiana Maicilor.

In zona de la baza clailor am avut o surpriza de proportii. Am gasit prin iarba flori de colt, mari, svelte razind la soare si caltinindu-se intr-un dans mistic sub bataia vantului. Iata-ne mai jos cum cautam, admiram, pipaiam si fotografiam florile de colt.

Iat-o si pe vedeta.

O noua imagine cu lacul Izvorul Muntelui si daca va uitati atent veti vedea undeva in partea dreapta jos si statiunea Izvorul Muntelui.

O imagine cu abrupturile Ocolasului Mic pe care cresc molizi semeti.

Un mic popas inainte de a ajunge in Poiana Maicilor.

Iar aici o clipa de ragaz in Poiana Maicilor. Cu totii suntem binedispusi. Mai avem putin si ajungem la pensiune dupa o zi plina de frumuseti, o zi in care soarele a tinut cu noi, in care am vazut imagini ce greu se vor sterge din memoria noastra, ne-am incarcat de energie pozitiva de la acest munte cu adevarat sfant.

PS. In curand urmeaza ziua a doua a excursiei, spre varful Toaca si schitul Ceahlau apoi Cascada Duruitoarea.