miercuri, 16 septembrie 2009

Drumetie in Ceahlau -ziua a 2-a

Duminica dimineata afara ploua marunt. Dupa ce ploaia a stat ceata a acoperit Ceahlaul. Totusi am plecat cu masinile din Izvorul Muntelui catre Durau. Drumul este practicabil desi sunt portiuni cu gropi. Am parcat linga un hotel, ce parea parasit, in zona Manastirii Durau. Traseul pe care urma sa-l facem era: Durau-Cabana Fantanele-Caciula Dorobantului- Stanca Panaghia-Varful Toaca-Izvorul Rece-Schitul Ceahlau-Cascada Duruitoarea -Poiana Viezuri-Durau. La o simpla citire nu spune multe si pare usor. Dar surprizele aveau sa vina una dupa alta, si placute si mai putin placute. Drumul pina la Cabana Fantanele a fost "ucigas", cel putin pentru tata si dl. Levitchi. Au mancat glucoza la greu si jurau la fiecare popas ca mai departe de cabana nu merg. Ceea ce nu s-a intimplat. Au mers pina la capat.

Intram in traseu.

Cabana Fantanele
Popas la punctul "La morminte" unde este o cruce metalica avand o placa de marmura (se vede in fotografia de mai jos) ridicata in memoria ostasilor romani ce s-au jertfit pentru patrie in cel de-al doilea razboi mondial in locul "Curmatura".


Caciula Dorobantului Popas pe o stinca linga Caciula Dorobantului.Popas printre jnepeni

Stanca Panaghiei in ceata.

Legenda Panaghiei

Cea mai frumoasă poveste despre Panaghia ne-o dăruieşte C. Hogaş, probabil auzită de către acesta prin peregrinările sale prin munţii Neamţului.

Panaghia se pare că n-a fost totdeauna o stâncă de piatră rece, fără inimă şi suflet. Panaghia era o fată frumoasă. Se zice că ursitoarele, când au dăruit-o la naştere, una a luat întuneric din întunericul cel mai nepătruns al unei nopţi fără de lună, adânc din adâncul mărilor fără de fund, foc şi lumină din lumina şi focul luceferilor celor mai strălucitori, duioşie şi blândeţă din ochii îngerilor ce stau la dreapta lui Dumnezeu şi le-a pus toate în privirile ei; alta a rupt crinilor frăgezimea şi albeaţa, iar trandafirilor rumeneala lor şi le-a pus pe faţa ei; a treia a tors din caierul de neguri fire subţiri de umbră neprihănită şi i-a pus pe cap ca podoabă de păr negru şi bogat; iar Dumnezeu a rupt din inima şi sufletul său părticica cea mai aleasă şi i-a dat-o Panaghiei suflet şi inimă.
Şi, pentru ca să nu fie pângărită de priviri muritoare, au dus-o ursitoarele pe înălţimile cele mai de sus ale Ceahlăului, dincolo de împărăţia norilor şi au aşezat-o în peştera pustnicului Ghedeon; şi albinele din Sihăstrii au hrănit-o cu mierea lor, iar nopţile senine au scăldat-o în rouă de flori mirositoare. Şi Panaghia a crescut mare şi s-a făcut fată frumoasă, dar frumoasă cum numai poveştile îşi pot închipui. Şi din înălţimile cele mai de pe urmă ale cerului, Soarele a văzut-o şi, de pe culmile cele mai de sus ale pământului, Panaghia a văzut pe Soare. Şi amândoi s-au îndrăgostit: şi ceasuri întregi se oprea soarele din calea lui în răscrucile cerurilor ca s-o privească, înfăşurând-o în razele sale. Şi până într-atâta s-a mărit ziua şi noaptea aşa de tare s-a micşorat, că, mai pe ce să-şi dea amurgul mâna cu zorile (...). Şi s-a tânguit noaptea lui Dumnezeu şi Dumnezeu s-a mâniat şi a pedepsit pe Soare să nu mai răsară de acum înainte decât îmbrobodit de neguri, spre a nu mai ispiti cu farmecul tinereţii sale sufletele slabe ale muritorilor şi nici să mai zădărnicească, după voia patimilor lui, cereştile şi neclintitele întocmiri de veacuri ale mâinilor sale.
Şi s-a împlinit porunca lui Dumnezeu, iar Panaghia n-a mai văzut, de aici înainte, pe Soare în puterea tinereţii şi în floarea cereştii lui frumuseţi. Jalea şi aleanul a cuprins sufletul şi inima ei şi, zile întregi şi nopţi întregi, fără de somn, lacrimile nu i se mai uscau de pe obraji. Şi de la o vreme i s-a făcut lui Dumnezeu milă de ea şi a trimis poruncă răsăritului şi apusului să mâne în grabă pe cele mai uşoare şi mai dulci dintre vânturile lor spre culmile înalte ale Ceahlăului şi spre codrii ce umplu, ca o negură, prăpăstiile lui adânci. Şi deodată glasuri dumnezeieşti se urcară din văi până la Panaghia şi-i îmbătară auzul, îi atinseră faţa şi-i uscară lacrimile (...). Erau şoaptele vântului cu frunzele, erau adierile răsăritului şi ale apusului, ce veneau încărcate de miesmele depărtate ale câmpiilor înflorite...
Dumnezeu îi împlini voia (...) iar când dădu să coboare înapoi spre peştera pustnicului Ghedeon, simţi că picioarele ei prinseră rădăcină în pământ şi nu se mai putu urni. Dădu să plece, trupul îi era rece şi împietrit. Voi să ridice mâinile, dar mâinile ei rămaseră lipite de trup, cuprinse şi ele de recea lui încremenire de stâncă. Şi încercă să strige (...) încercarea ei rămase zadarnică. Iar când voi să îndrepte iarăşi ochii spre ceruri, pleoapele îi căzură grele peste luminile lor şi un întuneric nemărginit o cuprinse (...). Panaghia se prefăcuse în stâncă de piatră. Se zice, însă, că inima ei nu s-a împietrit, că şi acum se îmbată, totuşi, de razele soarelui, de strălucirea florilor, de lunecarea norilor pe aripile lor albe, de vânturile dulci şi mângâioase ale răsăritului şi apusului.

Statia meteorologica Toaca.

Streaptease la 4 grade.

Varful Toaca si Schitul Ceahlau.


Schitul Ceahlau si Izvorul Rece (are o apa de iti ingheata dintii).
imagine din interiorul bisericii schitului.



Piatra lacrimata.

Legenda varfului Toaca

Se spune că pe muntele Ceahlău ar fi trăit cândva un neam de uriaşi, popor de oameni grozav de înalţi şi de tari. Şi-au adus cu dânşii nişte vite, un soi de bouri, cu coarne scurte, şi-i păşunau toată vara pe plaiurile muntelui, până da omătul. Atunci coborau oamenii cu vitele lor, către apus şi miază-zi, spre Valea Jitanului, care de atunci şi până acum aşa îi spune.
Dar într-o iarnă, a dat în ei o molimă de s-au prăpădit bătrâni şi tineri şi bouri. Ar mai fi scăpat doi, o fată şi un băiat. Aceştia, luând puţinii bouri ce erau feriţi de crunta boală, s-au urcat sus în plaiul muntelui. Şi numai ce le-a trecut prin gând celor doi tineri: să ridice acolo sus fiecare câte un turn, doar i-o vedea şi oamenii dinspre soare răsare. Şi aşa au tot cărat lespezi şi stânci; băiatul a ridicat un turn mai mare şi mai lat, iar fata unul mai mic, după puterile ei. Oamenii din văi priveau miraţi cum se ridică zi de zi aceste piscuri prea măreţe. Numai că în ziua în care îşi schimbă codrul faţa verde, ziua de Probajini, numai ce trăsni în pereţii muntelui, nori de zloată şi de gheaţă s-au prăbuşit curmând orice viaţă pe tot cuprinsul muntelui. Şi peste ceasuri, când mândrul soare şi vânturile limpeziră hăul, cu-n stânjen se săltase Ceahlăul...

După ce s-au scurs puhoaiele, oamenii din vale nemaivăzând pe cei doi tineri uriaşi şi nici o mişcare în munte, s-au urcat pe culme şi i-au căutat. Într-un târziu au dat de ei turtiţi sub greutatea gheţii. Le-au zidit mormânt de piatră, acolo unde-i aflară. În anul celălalt au venit iar oamenii, tot de Probajini, şi au adus o toacă pe care au înţepenit-o acolo sus, pe vârful cel mai înalt. Şi de atunci, în fiecare an, de ziua aceea, poporul de prin văi şi lunci, bărbaţi, femei şi copii, fac o slujbă în sobor, cinstind mormântul acelor uriaşi.
Şi iaca aşa, de atunci, turnului mai mare îi zice Toaca, iar celuilalt îi spune Panaghia. De sub Toaca, printre turnuri în jos, acolo unde lumina-i fără spor, îi jgheabul ista fioros de-i spunem noi Jgheabul Urieşilor...

(Prin vara anului 1927, moş Grigore Răduţu spunea învăţătorului Gheorghe Baltă aceasta poveste, pe care noi am preluat-o de pe http://www.ceahlau.neamt.ro/)

Continuarea excursiei in curind in urmatorul post.

Un comentariu: